Chiriaș la Cluj – fragment

V-ați fi gândit ce dileme amorale urmează  închirierii unui apartament? Abia mutat, Hip află că, de fapt, fetele n-ar fi printre cei mai buni chiriași. I-o confirmă și Dan, răsucind cuțitul în rană:

 – Păi da mă, ce, tu n-ai știut? Fetele aduc băieți! se bucură amicul clujean cu chiriaș francez.

– Și ce, băieții n-aduc fete? nu se lăsa Hip, încercând să-i ia apărarea chiriașei sale.

– Auzi, mă Hip, daaaa… cine-i asta? îl întrebase după o lună, puțin cam indignată, vecina care îngrijea de flori.

– Nepoata unei foste profesoare de-a mea, încercase s-o-mbuneze, știind că doamna lucra tot în învățământ.

– Da’ de ce, s-a-ntâmplat ceva? se neliniști, brusc.

– Vin tot felul de oameni ciudați, cu biciclete, pe la ea. Uite, or lăsat și urme de cauciuc pe pereți!

– Lăsați doamnă, că se curăță cu cârpa umedă, de aceea-i spune vopsea lavabilă! se distrase el de dungile centimetrice.

Câtă vreme nu vin motocicliști, se gândea, e-n regulă, cel puțin în Clujul contemporan în care singurul mijloc de locomoție agreat în rândul acestui tip (decent) de chiriași era cel cu două roți. Iar Dora avea o bicicletă cu cadru fix pentru care, sincer, Hip o cam invidia.

Ceva din tonul doamnei îi aminti de-o altă vecină, tot învățătoare – șefă de scară într-un mic oraș, pe când se mutase acolo o tânără cu Matiz. Toate bune, nimeni nimic, până ce-n locul Matizului apăru un Renaut Megane, nou-nouț.

– Cine-i aasta? începu să ia pe toată lumea la-ntrebări șefa de scară, o doamnă învățătoare sau educatoare.

Care șefă de scară era mai doamnă decât vecina învățătoare din celălalt bloc – din orașul cel mare. De ce i se părea micul oraș, străin? se‑ntrebă Hip întrerupând  lanțul amintirilor.

N-o fi de-ajuns să te muți într-un oraș mare ca să dai de oameni mai buni, însă nu cumva au orașele mici, spre deosebire de celelalte, mari sau mjlocii, o meschinărie, subțire ca o pojghiță – străvezie, gata să te prindă-n lipeala ei, dacă rămâi acolo? Sau era doar impresia lui că orașul mic îți poate paraliza, încet-încet, mișcările.

Nu fusese-al lui chiar Ieudul fără ieșire, dar orașele mici cu pretenții de mijloc (pentru care se străduiesc prea din răsputeri), ascund o gamă limitată de inși, de personaje. Nu mai bine rămâneau ele târguri, sau foste cetăți de scaun? Pentru că-ntr-un târgușor, unde nu te aștepți la cine știe ce, nici nu te miră lipsurile oamenilor. Astfel de gânduri îi stârnea amintirea micii sale urbe natale, pe care Hip o părăsise, în momentul în care pricepuse că nu-și va mai regăsi vreodată strălucirea princiară – chiar dacă purta amintirea unui nume regal.   În anul plecării sale, Primăria refăcea cu bani grei europeni Cetatea austriacă. Hip urmărea, dezamăgit, falsa patină care lustruia acum orașul de secol XVIII, în vreme ce vestigiile orașului medieval (care contribuise la Renașterea Transilvaniei) erau lăsate în paragină.

Imperialii cumpăraseră orașul de la regina mamă Isabella Zápolya (cu coroană regală cu tot) apoi de la principele Báthory Zsigmond, de alte câteva ori. După care nici un rege, nici măcar vreun arhiduce austriac, n‑au mai trecut, nici să doarmă vreo noapte, prin cetatea de la marginea imperiului. Au lăsat-o pe mâna generalilor și-a trimișilor plenipotențiari, care-au transformat-o cum au știut ei mai bine: într-o cazarmă, cu porți încărcate de blazoane și însemne imperiale, pe care le-au păzit câtă vreme-au putut stoarce ceva, în perioada așa-zisei administrații.

Poți construi (cu chin) o casă într-o generație, sau mai degrabă i-un efort de două–trei,  gândea el atunci. O generație cumpără și plătește, apoi lasă moștenire terenul celei de după ea, care începe să construiască acolo. Dar dintr-un oraș, care se clădește în sute de ani, poți pleca într-o zi. Odată ce acceptase că nu mai e nimic de făcut (nimic din ce se putea face fără bani), Hip avea nevoie de un punct de pornire. Pentru asta – ca să mai poată spera că va găsi alt soi de oameni, diferiți de cei cu care se intersectase până atunci – hotărâse să schimbe și locul, și jobul. Ca antropolog, avea mult mai multe șanse-n Cluj, unde spera, în plus, să descopere acel homo sapiens culturalis, să acceadă la mica burghezie culturală pe care orașul mic, cu boema lui provincială, parcă mai degrabă o oculta – cel puțin în anul dinaintea plecării sale.

– Nu știu cine e, o tânără… bâiguise el cam încurcat de întrebarea vecinei, căci între timp aflase câte ceva despre noua vecinică.

– Cum își permite ea așa mașină? începuse-a despica firul în patru doamna-nvățătoare din micul oraș:

– De dumneata nu zic nimic, știu că ai firmă, dar ea? La nici douășcinci de ani – sau cât are – din ce fel de bani își poate ea cumpăra așa mașină?

– Ei lăsați, doamnă, vă vine rândul și dumneavoastră.

Hip (care era pe-atunci domnul Hip) știa că-n vreme ce ei, muritori de rând, capi de tinere familii, își duceau viața pe drumuri în mașini – e drept, ceva mai bune ca ale altora – alții își construiau case, ori acelea costau bani, nu glumă! O casă e ceva mai greu de luat dintr-un salariu, în vreme ce rata unei mașini intră, cel puțin matematic, în bugetul unei familii.

Cum spuneam, domnul Hip începuse să aibă habar de vecinică după ce banca lipise afișele cu executare silită pe ușa de lângă el. Apăruse întâi acolo un tip de la o agenție imobiliară, că să vină apoi angajații unei firme de construcții: apartamentul – oricum pus la punct – intra în renovare totală. Dar nu oricum: cu spoturi, mobilă aleasă pe nuanțe, canapele din piele, tot tacâmul. La standarde occidentale. La un moment dat, Hip îl văzu acolo pe Doru, unul din băieții cu bani din micul oraș (unde toate lumea cunoștea pe toată lumea) și care avea, printre alte afaceri, și-o firmă de construcții:

– Servus Doru, ce faci pe-aici?

– Salut Hip, uite, o lucrare!

– Aa, cu firma ta… da’ cui faci tu așa renovare de lux?

– Ce-i așa mare chestie? se făcu Doru că se miră.

– Păi am văzut cu cât a vândut banca apartamentul – că erau hârtii pe ușă, n-a fost chiar un chilipir…

– Nu?

– Păi da: două camere, etajul I, zonă bună…

Atunci Doru ținuse un curs despre agenții, care iau apartamente cu două camere (cele mai vandabile, după ele) le renovează, și apoi le revând.

– Bine, cedase Hip explicației, așa o fi cum zici!

– Anunță-mă și pe mine dacă afli cin-se mută aici, că vreau să-mi știu vecinii!

– Bine, te salut!

S-au revăzut după vreo 2 luni. Doru ieșea din apartamentul în care se mutase deja vecinica.

– Salut Doru, ce mai faci?

– Uite, bine, am venit să-mi iau banii pe lucrare!

– Aa, ok. Cum mai merg afacerile? îl mai întrebase Hip, din politețe.

– Bine!

– Bine? No, asta nu-i rău!

– Nu.

– Păi, te salut!

– Hai salut.

Adevărul e că lucra până târziu și-ajungea acasă prea obosit ca să mai aibă chef de conversații pe hol. Și uneori, prea târziu. Suficient de târziu pentru ca într-o seară, să-l surprindă ieșind (ca și ultima dată) de la vecinica, de data asta închizând ușa cu cheia lui. Hip nu zise nimic, salutându-l doar din cap. Dar a doua zi când îl văzu la cafenea, îl abordă cu gura pân-la urechi:

– Lucrare, ai?

– Ăăă… nu voiam să dau apă la moară bârfelor!

– Ce bârfe, Doru?

– Știi cum e gura lumii!

– N-am eu treabă, Dorule! Puteai să-mi spui, ți-am zis doar că îs curios cine-i noua vecinică, și chestiile astea oricum se află.

– Mda, cel mai greu mi-e cu soacră-ta! Oricât aș încerca să trec de discret, ține cu tot dinadinsul să mă salute! Și nu vreau să-i fac probleme fetei, să-i umble vorbe prin bloc…

– Deci e iubita ta! se amuză Hip de amantlâc.

Apoi își aminti:

– Înseamnă că de tine spunea soacră-mea: ce domn respectabil vine pe la vecinica?

– Nu-ți spun ce jenă mi-a fost când mi-am dat seamă că-i vecină cu tine, i se destăinui Doru, parcă ușurat.

– De ce, man?

– Îți dai seama că mi-e greu și să fac dragoste cu ea? Nu știu dacă nu cumva se-aude la voi…

– Hai măi omule, fii serios. Peretele despărțitor e din beton!

Doru-l privise uluit:

– Adică vrei să spui că… nu se-aude nimic?

– Absolut nimic.

Se despărțiseră la fel de buni amici, iar seara următoare, când Hip ajunse acasă și se-ntinse puțin în sufragerie, la TV. În peretele despărțitor dinspre baia vecinicii, se auzea vag, undeva spre geam, un zgomot.

– Oare ce sună așa? clipi Hip, aproape adormit

Bang! O fi o țeavă? Baang. Un bang destul de discret la-nceput, apoi tot mai prelung. Ca s-o ia apoi rapid la vale: bang-bang, bang-bang! Și bang-bang-bang-bang, bang-bang-bang-bang…

Dacă n-ai putut tăcea, domnule?

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Și ziua și noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!

Când luna-mi venea la fereastră,
Orașul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă…

Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moș, un actor și-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj —
O damă cu vizite multe
Și-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc și cu ghete de lac.

Anunțuri

Un gând despre „Chiriaș la Cluj – fragment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s