Chiriaș la Cluj – fragment

– Ai văzut ce primar avem? îmi povestea Hip cum se lăuda văru-său Liviu, fost director pe la Remarul.

– Cine, Funar? Tu chiar crezi ce zice?

– Păi! se umfla Liviu.

– Om serios, face treabă!

– Mie mi s-ar părea cel mult amuzant, dacă n-ar fi și periculos… Nu-mi dau seama cât crede și el din tot ce zice, dacă nu cumva o face conștient că-i doar politică!

Oraş tradiţional, Clujul fusese dominat politic de alianţa intelectualilor protrocronişti, contrabalansată de mediul critic universitar. În vreme mie, ca om al locului, resemnificarea mi se părea o șansă – odată cu angajarea în elaborarea noii strategii culturale a orașului – Hip era mai preocupat să-și echilibreze viața sentimentală. Nu părea impresionat de analizele pe care i le trimiteam.

– Ai mai listat ceva din ce-ai scris la cartea noastră? Ori din ce ți-am trimis eu, ai mai transcris? mă mai întreba el, când ne vedeam la cafea.

– N-am apucat, știi că scriu mai multe acum!

– Să nu spui că te-ai apucat să studiezi acu, pe lângă strategia culturală, și Istoria cinematografiei clujene!

Simțea că ies din raza lui de influență, și adevărul era că ne vedeam tot mai rar. Istoria era o lucrare pe care știa o începusem, dar răsfoiam și foile pe care mi le aducea periodic, și observasem printre rânduri relația pe care-o înfiripa cu Leea. Nu doar într-un nou job se angajase el, ci încerca să se angajeze într-o relație. Ceea ce pentru el, un ins trecut prin mai multe relații eșuate, părea surprinzător. Îi descoperisem noi mentalități burgheze: Hip considera femeile ca parte a moștenirii culturale a orașului, spunându-mi mie, un localnic, de Raluca Ripan, Smaranda Brăescu, Lily Poór, Ana Rozsa Vasiliu, Lya Hubic, Livia Pordea ori Eta Boeriu.

Dacă bărbații pot veni la oraș cu ambiții minore, spunea Hip – gen să muncească, să se căpătuiască – femeile (chiar și cele de carieră) vin să urmeze o școală și eventual să rămână – asta dacă reușesc să se mĂrite, cum spunea unguroaicele, cu accent pe ă – chiar dacă nu toate recunosc asta. Dincolo de micile proprietăți, de clădirile istorice, muzeele, parcurile și statuile pe care i le prezentasem, Hip avea această percepție pe care nu i‑o știam, a femeii ca transmițător a unei părți din moștenirea culturale (cea vie) a unui oraș. Fără a fi necesar ca pentru asta să participe nemijlocit la actul artistic major (să scrie, să joace teatru sau să cânte la Operă), doar prin stabilirea într-un loc prielnic – cu vad cultural – femeia îi recunoaște importanța, punându-l în valoare, îmi explica el.

Asta pentru că între bărbați funcționează mai degrabă ambițiile distructive, orgoliul, iar ierarhiile lor culturale au mai degrabă tendințe conservatoare, decât abilitatea de-a recunoaște talentul. Ființe sociale, femeile au această putere (numai) a lor de acceptare, de a primi bărbatul în lumea lor, și de a-l propulsa în lume. Era îndrăgostit sau voia să se îndrăgostească? mă întrebam, ascultându-l. Fericirea lui nu mă preocupase cu asupra de măsură – așa cum o făcuseră pățaniile ori personalitatea lui. Fericirea personală era o stare despre care în vechiul regim, nu se prea vorbea. Lupta ideologică se ducea pe terenul fericirii colective, pe care regimul promitea s-o aducă, în contrapondere cu fericirea personală din vest și cu drepturile omului.

– Ce-i cu tine, îți bate ceasul biologic? îl tachinam.

– Da, o să vezi tu, m-avertiza el, că la 40 de ani ți se oprește un motor!

– Haide Hip, prietene, ce motor?

– Nici eu n-am crezut când mi-or zis alții, își aminti…

– Dar acum știu că pân’la 40 ai un motor sub fiecare aripă, iar când unul dă rateuri, găsești mereu curent la celălalt. Dar dup-aia nu mai poți să tragi de tine ca pân’ atunci, și dacă încerci, pur și simplu nu‑ți mai iese!

– Așa, și, ce se-ntâmplă?

– Toate calitățile ți se transformă-n defecte. La mine viteza a degenerat în pripeală, deschiderea față de nou într-o mult prea rapidă plictiseală legată de orice, și generozitatea față de ceilalți într-o predispoziție pentru prosteală, după cum ai constatat.

– Și-atunci?

– Mă știi: după câteva zburătăciri pe dealurile Clujului, mi-am băgat picioarele în el motor. Pe termen scurt, pot să dau și din aripi. Nu mai sunt eu vreun Boeing 737, da’ nici nu mai am pentru cine să fac pe avionul de cursă lungă.

– Asta încerci cu Leea?

– Ce-i cu ea?

– Nu cumva cauți o motivație unde nu-i?

– Habar n-am. Așa se vede de la tine?

– Am citit că te-ntâlnești cu ea, deși nu știi unde-o să ducă toată povestea.

– Poate că ea încă nu știe, dar eu unul așa cred, că știu!

– alte fragmente, aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s