Chiriași la Cluj

C-o fi vorba de bani sau de altceva, nu se știe; cert e că proprietarii se înțeleg din start cu proprietăresele: acestea sunt de regulă femei inteligente, în cazul de față bunicuțe simpatice, ocupate cu odraslele fiilor/ficelor. Proprietăreasa despre care citiți locuiește în continuare, chiar și după ce închideți cartea, într-un apartament situat la parterul casei cu două etaje din centrul orașului – mobilat frumos, elegant, pe roșu. Pe Mona, care stă în apartamentul de deasupra, mobilat la fel de modern cu al mamei, însă pe wenge, am putea-o vedea numai pe la 17,30, când ajunge de la servici – fiind în rest, e cam scumpă la vedere.

În cele din urmă n-avem cum să nu-o cunoaștem, fiindcă proprietarul-chiriaș ce face subiectul acestei povestiri urmează să stea chiar deasupra ei, la ultimul etaj. Hip (despre el este vorba) își adună rapid puținele lucruri de-ndată ce primi cheia, căci trebuia să-și predea apartamentul noii sale chiriașe. Abia după ce-și așeză calabalâcul, aruncă și el o privire mai atentă de jur-împrejur. Camera lui de la ultimul etaje al casei bej aparținea unor rude din… da, exact – București.

      – Pentru mine-i bun, important e că-i frumoasă zona și că nu miroase, își făcuse curaj la prima vedere.

      – Da, știți, noi suntem mai liniștiți – stau doar cu fiica mea și nepoțelul! Și vrem în apartamentul rudelor de la etaj o persoană civilizată, să nu facă zgomot, îi prezentase doamna condițiile coabitării.

Așadar liniștitul fusese cuvântul câștigător. Ei bine, noul său apartament de la etajul casei vechi – care păruse ok la prima vizionare – stătea acum să cadă pe el. Pereții, zugrăviți cândva, demult, într-un mov, acum se decojeau iar nuanța bătea în roz. Vopseaua stătea să cadă, dar într-adevăr, de mirosit nu mirosea decât a cărți vechi: o casă de intelectuali. Iar pereții care se decojeau erau acoperiți, în afara celui ocupat de ferestrele recent schimbate (cu geamuri termopan) de o bibliotecă, un argintar și-un dulap, așa că era dificil de găsit chiar și-o priză pentru laptop.

Noroc cu o lampă veche, pe firul căreia Hip reuși să meargă să‑și instaleze instrumentul de comunicare, într-o priză. Aprinse luminile candelabrului cu mărgele de sticlă și se afundă într-o canapea – avea două. Camera era imensă, cât apartamentul închiriat Dorei. Cu bucătărie, hol și baie, se mutase într-un spațiu echivalent cu al său – cu terasă cu tot. Atâta că în jurul ferestrelor noi se vedea reparația cu glet alb, de la montaj, și abia apoi începea zona mov. Parchetul era vechi, solid – noroc cu covorul roșu de la maică-sa (pe care ați mai auzit-o într‑o convorbire telefonică) făcut sul pe hol.

Parcă-ncepea să și miroasă, cum stătea și se uita în sus și-n jos. Așa că Hip părăsi stadiul contemplativ și trecut la cel de șmotru, că doar de-aia avea mătură și mop. Când trase canapeaua principală, dadu de-o pereche de chiloți de damă. Evrika! Îi luă în vârful măturii, studiindu-i prudent, din colțul ochelarilor: erau roz, nedecolorați. Hm, da – îi spusese madama că-nainte-ar fi stat acolo cu chirie o fată, vânzătoare pe undeva. Dar stai și te‑ntrebi: preiei, odată cu camera cuiva, și karma sa rozalie? Cum suna BaladaBalada chiriașului grăbit, de George Topârceanu. Hip rămase  nemișcat o vreme, într-un fel de asană, făcând exerciții de memorie și respirație: oare cum începea?

 Trec anii, trec lunile-n goană
Și-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, —
Eu sunt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.

Bucuros că-și amintea începutul, Hip începu să se pipăie de sus în jos: toate chackrele-i erau acolo, click-clack, funcționale. Și hai să fim serioși, ce-are casa cu karma cuiva? Cel mult cu mirosul! Sperase într-o tranziție lină, de fapt. Nu credea c‑o să intre-atât de repede în contact cu locul prin vestigiile chiriașei, uitate sub patul lui. Care nici nu era al lui, ci al celorlalți proprietari – și de fapt era o canapea: moale, raiată, extensibilă.

      – Fetele sunt cei mai răi chiriași, își aminti apoi remarca unei prietene clujene, și ea tot… proprietăreasă.

      – Ai crede că țin mai curat decât băieții, dar nu-ți vine să crezi ce mizerie fac unele. Ultimei mele chiriașe, îi povestise ea, a trebuit să-i schimb yala!

      – Nici nu-ți închipui ce mi-a lăsat în apartament. Am făcut curățenie două zile după ea, și abia în a treia, când am ajuns în bucătărie și-am deschis cuptorul cu microunde… ia ghici ce-am găsit înauntru?

      – Pui la rotisor? Carne de oaie? încercase cumva să continue, dar tânăra proprietăreasă-l oprise c-o privire ucigașă:

      – Ce oaie visezi? Am găsit acolo, uscat și-nvechit, un tort – iar în mijlocul lui, ce crezi că era?

      – O pereche de chiloți! Deci, lasă-mă cu fetele.

Deci așa. Ok, la gunoi cu ei. Ajuns acolo, în fața tomberonului, pe chiriașul fost proprietar îl năpădiră întrebări existențiale: ce-i trebuiau lui investiții? Ce-i cu prostiile astea? Deschizând capacul tomberonului, încercă să ajungă la fondul problemei. Marea sa operațiune de închidere a balconului avea scopul ca până la sosirea toamnei să aibă un birou unde să scrie. S-asculte greierii cum fac: cri-cri-cri, toamnă gri… Și uite unde-ai ajuns! trânti el capacul peste chiloții roz. Acuma, cui nu-i plac investițiile? Achiziții inteligente, găteli savuroase, știm s-alegem un vin bun, parcă e ceva ce nu știm? A, da: să facem bani. Asta nu prea ne iese, cel puțin prin provincie, ăstora ne-bugetofagi. Știm doar una și bună, să aspirăm la tot felul de chestii. De-aia merg firmele de curățenie, că știm aspira; bine, și cele de IT, care-s mai mult call-centere. Cum dădu gata treaba, gata și filozofeala! Unul câte unul, trăsese în mijlocul camerei: canapelele, argintarul și corpurile bibliotecii. După ce curățase tot parchetul, nu prea-i mai venea să le tragă la loc.

Se uită un pic la pereți, apoi la ferestre – și iar la pereți. Se gândi cum să facă să igienizeze tot, iar ideea care-și făcuse deja loc pe pereții goi și mov, îmi țâșni-n fața ochilor, simplă, albă, clară: mâine zugrăvesc! Așa că Hip coborî să vorbească cu proprietăreasa: dacă are cineva ceva-mpotrivă?

– Nu e nici o problemă, îl asigură doamna. Vorbiți cu fiica mea, Mona – când vine de la servici. Ea are cheie și de la camera cealaltă, mai puteți duce acolo din corpurile care nu vă trebuie…

Hip sună după-amiaza la ușa ei, să ceară cheia.

– Sigur că da, îi confirmă Mona, o roșcată puțin nedumerită.

– Aaaa, ești noul chiriaș? Hai să-ți las telefoanele noastre! se dumiri ea în cele din urmă, ieșind din încurcătură.

 Încurcătură la care contribuiau cumva și sprâncenele lui Hip, ridicate deasupra ochelarilor, când apăruse-n prag: i se părea că o știa de undeva, cu toate că era mai nou în oraș și nu prea avea de unde. Fără să-și dea seama, o privea insistent, ca și cum o studia: Mona se apropia de 40, dar avea încă acel aspect prețios de posh girl, iar îmbrăcămintea sofisticată pe care o purta chiar și aici, în acasă,  întăreau impresia de prețiozitate.

– Numărul mamei îl știi deja? Uite, ăsta-i al meu, pentru orice eventualitate, îi scrise ea pe un post-it, continuând să turuie:

– Să nu-ți faci probleme de maică-mea, la toți le zice de gălăgia, dar eu  mă bucur că se mută un bărbat aici, că fiu-meu era singurul personaj masculin. Pentru orice problemă, discuți cu mine! Eu am contul pe net la EON, tot eu fac și plata apei: ai apometre, la sfârșitul lunii le citim, vedem cât metri se consumă.

– Pot trage un cablu de internet de la voi? Că am văzut un fir pe hol care vine de jos. Sau poți să-mi dai o parolă de wireless?

– A, nu! Pentru TV trebuie să vorbești cu maică-mea, să-ți dea datele celor de sus pentru UPC, ea le are.

Pân-la urmă Hip se lămuri că nu vorbea cu cine trebuie, doar socializau pe probleme curent. Pentru orice alte probleme, un etaj mai jos! Nici măcar nu-l invitase înăuntru. Din casă se-auzi un telefon, iar Mona întoarse privirea spre hol, apoi reveni, opacă.

– Ok, mi-a părut bine!

– Te las, ne mai auzim pe-aici, îi zise ea întinzând o mâna fermă,  băiețoasă.

  • fragment din volumul cu același titlu, în curs de apariție, continuă aici
Anunțuri

Un gând despre „Chiriași la Cluj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s