Chiriași la Cluj

C-o fi vorba de bani sau de altceva, nu se știe; cert e că proprietarii se înțeleg din start cu proprietăresele: acestea sunt de regulă femei inteligente, în cazul de față bunicuțe simpatice, ocupate cu odraslele fiilor/ficelor. Proprietăreasa despre care citiți locuiește în continuare, chiar și după ce închideți cartea, într-un apartament situat la parterul casei cu două etaje din centrul orașului – mobilat frumos, elegant, pe roșu. Pe Mona, care stă în apartamentul de deasupra, mobilat la fel de modern cu al mamei, însă pe wenge, am putea-o vedea numai pe la 17,30, când ajunge de la servici – fiind în rest, e cam scumpă la vedere.

În cele din urmă n-avem cum să nu-o cunoaștem, fiindcă proprietarul-chiriaș ce face subiectul acestei povestiri urmează să stea chiar deasupra ei, la ultimul etaj. Hip (despre el este vorba) își adună rapid puținele lucruri de-ndată ce primi cheia, căci trebuia să-și predea apartamentul noii sale chiriașe. Abia după ce-și așeză calabalâcul, aruncă și el o privire mai atentă de jur-împrejur. Camera lui de la ultimul etaje al casei bej aparținea unor rude din… da, exact – București.

      – Pentru mine-i bun, important e că-i frumoasă zona și că nu miroase, își făcuse curaj la prima vedere.

      – Da, știți, noi suntem mai liniștiți – stau doar cu fiica mea și nepoțelul! Și vrem în apartamentul rudelor de la etaj o persoană civilizată, să nu facă zgomot, îi prezentase doamna condițiile coabitării.

Așadar liniștitul fusese cuvântul câștigător. Ei bine, noul său apartament de la etajul casei vechi – care păruse ok la prima vizionare – stătea acum să cadă pe el. Pereții, zugrăviți cândva, demult, într-un mov, acum se decojeau iar nuanța bătea în roz. Vopseaua stătea să cadă, dar într-adevăr, de mirosit nu mirosea decât a cărți vechi: o casă de intelectuali. Iar pereții care se decojeau erau acoperiți, în afara celui ocupat de ferestrele recent schimbate (cu geamuri termopan) de o bibliotecă, un argintar și-un dulap, așa că era dificil de găsit chiar și-o priză pentru laptop.

Noroc cu o lampă veche, pe firul căreia Hip reuși să meargă să‑și instaleze instrumentul de comunicare, într-o priză. Aprinse luminile candelabrului cu mărgele de sticlă și se afundă într-o canapea – avea două. Camera era imensă, cât apartamentul închiriat Dorei. Cu bucătărie, hol și baie, se mutase într-un spațiu echivalent cu al său – cu terasă cu tot. Atâta că în jurul ferestrelor noi se vedea reparația cu glet alb, de la montaj, și abia apoi începea zona mov. Parchetul era vechi, solid – noroc cu covorul roșu de la maică-sa (pe care ați mai auzit-o într‑o convorbire telefonică) făcut sul pe hol.

Parcă-ncepea să și miroasă, cum stătea și se uita în sus și-n jos. Așa că Hip părăsi stadiul contemplativ și trecut la cel de șmotru, că doar de-aia avea mătură și mop. Când trase canapeaua principală, dadu de-o pereche de chiloți de damă. Evrika! Îi luă în vârful măturii, studiindu-i prudent, din colțul ochelarilor: erau roz, nedecolorați. Hm, da – îi spusese madama că-nainte-ar fi stat acolo cu chirie o fată, vânzătoare pe undeva. Dar stai și te‑ntrebi: preiei, odată cu camera cuiva, și karma sa rozalie? Cum suna Balada? Balada chiriașului grăbit, de George Topârceanu. Hip rămase  nemișcat o vreme, într-un fel de asană, făcând exerciții de memorie și respirație: oare cum începea?

 Trec anii, trec lunile-n goană
Și-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, —
Eu sunt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.

Bucuros că-și amintea începutul, Hip începu să se pipăie de sus în jos: toate chackrele-i erau acolo, click-clack, funcționale. Și hai să fim serioși, ce-are casa cu karma cuiva? Cel mult cu mirosul! Sperase într-o tranziție lină, de fapt. Nu credea c‑o să intre-atât de repede în contact cu locul prin vestigiile chiriașei, uitate sub patul lui. Care nici nu era al lui, ci al celorlalți proprietari – și de fapt era o canapea: moale, raiată, extensibilă.

      – Fetele sunt cei mai răi chiriași, își aminti apoi remarca unei prietene clujene, și ea tot… proprietăreasă.

      – Ai crede că țin mai curat decât băieții, dar nu-ți vine să crezi ce mizerie fac unele. Ultimei mele chiriașe, îi povestise ea, a trebuit să-i schimb yala!

      – Nici nu-ți închipui ce mi-a lăsat în apartament. Am făcut curățenie două zile după ea, și abia în a treia, când am ajuns în bucătărie și-am deschis cuptorul cu microunde… ia ghici ce-am găsit înauntru?

      – Pui la rotisor? Carne de oaie? încercase cumva să continue, dar tânăra proprietăreasă-l oprise c-o privire ucigașă:

      – Ce oaie visezi? Am găsit acolo, uscat și-nvechit, un tort – iar în mijlocul lui, ce crezi că era?

      – O pereche de chiloți! Deci, lasă-mă cu fetele.

Deci așa. Ok, la gunoi cu ei. Ajuns acolo, în fața tomberonului, pe chiriașul fost proprietar îl năpădiră întrebări existențiale: ce-i trebuiau lui investiții? Ce-i cu prostiile astea? Deschizând capacul tomberonului, încercă să ajungă la fondul problemei. Marea sa operațiune de închidere a balconului avea scopul ca până la sosirea toamnei să aibă un birou unde să scrie. S-asculte greierii cum fac: cri-cri-cri, toamnă gri… Și uite unde-ai ajuns! trânti el capacul peste chiloții roz. Acuma, cui nu-i plac investițiile? Achiziții inteligente, găteli savuroase, știm s-alegem un vin bun, parcă e ceva ce nu știm? A, da: să facem bani. Asta nu prea ne iese, cel puțin prin provincie, ăstora ne-bugetofagi. Știm doar una și bună, să aspirăm la tot felul de chestii. De-aia merg firmele de curățenie, că știm aspira; bine, și cele de IT, care-s mai mult call-centere. Cum dădu gata treaba, gata și filozofeala! Unul câte unul, trăsese în mijlocul camerei: canapelele, argintarul și corpurile bibliotecii. După ce curățase tot parchetul, nu prea-i mai venea să le tragă la loc.

Se uită un pic la pereți, apoi la ferestre – și iar la pereți. Se gândi cum să facă să igienizeze tot, iar ideea care-și făcuse deja loc pe pereții goi și mov, îmi țâșni-n fața ochilor, simplă, albă, clară: mâine zugrăvesc! Așa că Hip coborî să vorbească cu proprietăreasa: dacă are cineva ceva-mpotrivă?

– Nu e nici o problemă, îl asigură doamna. Vorbiți cu fiica mea, Mona – când vine de la servici. Ea are cheie și de la camera cealaltă, mai puteți duce acolo din corpurile care nu vă trebuie…

Hip sună după-amiaza la ușa ei, să ceară cheia.

– Sigur că da, îi confirmă Mona, o roșcată puțin nedumerită.

– Aaaa, ești noul chiriaș? Hai să-ți las telefoanele noastre! se dumiri ea în cele din urmă, ieșind din încurcătură.

 Încurcătură la care contribuiau cumva și sprâncenele lui Hip, ridicate deasupra ochelarilor, când apăruse-n prag: i se părea că o știa de undeva, cu toate că era mai nou în oraș și nu prea avea de unde. Fără să-și dea seama, o privea insistent, ca și cum o studia: Mona se apropia de 40, dar avea încă acel aspect prețios de posh girl, iar îmbrăcămintea sofisticată pe care o purta chiar și aici, în acasă,  întăreau impresia de prețiozitate.

– Numărul mamei îl știi deja? Uite, ăsta-i al meu, pentru orice eventualitate, îi scrise ea pe un post-it, continuând să turuie:

– Să nu-ți faci probleme de maică-mea, la toți le zice de gălăgia, dar eu  mă bucur că se mută un bărbat aici, că fiu-meu era singurul personaj masculin. Pentru orice problemă, discuți cu mine! Eu am contul pe net la EON, tot eu fac și plata apei: ai apometre, la sfârșitul lunii le citim, vedem cât metri se consumă.

– Pot trage un cablu de internet de la voi? Că am văzut un fir pe hol care vine de jos. Sau poți să-mi dai o parolă de wireless?

– A, nu! Pentru TV trebuie să vorbești cu maică-mea, să-ți dea datele celor de sus pentru UPC, ea le are.

Pân-la urmă Hip se lămuri că nu vorbea cu cine trebuie, doar socializau pe probleme curent. Pentru orice alte probleme, un etaj mai jos! Nici măcar nu-l invitase înăuntru. Din casă se-auzi un telefon, iar Mona întoarse privirea spre hol, apoi reveni, opacă.

– Ok, mi-a părut bine!

– Te las, ne mai auzim pe-aici, îi zise ea întinzând o mâna fermă,  băiețoasă.

• fragment din volumul cu același titlu, în curs de apariție, continuă aici