Chiriași la Cluj – continuare

– continuare de aici

Înapoi în apartamentul wenge, Mona atinse telefonul și rămase așa un moment. Îl ridică apoi trâgând aer în pieptul plin, zicându-și că n-are ce pierde. Dar nu era el – foarte bine!

– Ciaaao, Lea, ce faci? i se luminară ochii mari, albaștri, ce dominau fața ovală și botoasă, cu dinții dezveliți până deasupra gingiilor.

Buzele ei pline, conturate cu ruj puțin deasupra liniei, lăsau impresia unei ființe pasionale – asta doar în lume, nu și acasă. Acum dinții lungi și perfecți îi sclipeau în vreme ce asculta vocea din receptor:

– Haai, tu, nu mai spune! Și ea? Sigur că vin!

– Daa-da, unde? Bine, pa!

Se uită la ceasul care-i împodobea mâna mică și albă, apoi trase de bluza de deasupra fustei colorate, cu privirea la tablou. Brusc, nu-i mai plăcea. Ce-o fi impresionat-o liliacul? Ce atâta primăvară, deja se deschideau terasele și ea… Lăsă totuși vaza la locul ei, poate mâine o să continue. Azi nu mai avea stare. Ieși în curte, trăgând aer în piept, și strigă:

– Mamă, vezi că eu mă duc puțin în oraș! Tu ce faci?

– Stau să se trezească fii-tu, îi răspunse maică-sa din șezlong.

O privi pe deasupra ochelarilor – o figură severă, sub bretonul proaspăt tuns.

– Da cum de ieși?

– Merg cu Lea și Cristina la un suc!

– A, foarte bine… Prea stai toată după-amiaza-n casă sau la… Casa aia de cultură, cu picturile în față! Mai ieși în lume, că de‑aia ai păr fain, și haine… Văd eu de fii-tău, că prea-i răsfățat.

– Ieși cu el în parc, dacă vrea?

– Om vedea, dac-apucăm! Că tare greu mânâncă…

– Dacă-i cauți în coarne și dumneata! se ocoși Mona cu tonul de corporatistă, împrumutat de la servici.

– Da cum de ieșiți? o chestionă maică-sa, ca să schimbe vorba, însoțind-o în casă.

– Ei, mare tragedie, s-o despărțit Cristina de-artistul ei și acuma ieșim să ni se plângă… se așeză Mona la masa de toaletă.

– Apăi, nu știu ce-i cu voi în ziua de azi. Parcă cu cât sunteți mai faine, cu atât vă despărțiți mai repede, ori divorțați…

– Dacă nu-i cine să ne-aprecieze?

– Ei, nu-i cine! Dacă acum, cât sunteți drăguțe, cochete și-ngrijite, nu v-apreciază bărbații, atunci când?

– Cum când, că tot timpul o să fim cochete!

– Las-că vezi tu când îți crește Luca… Așa am zis și eu până te-am avut pe tine, apoi n-am mai putut s-arunc cu banii pe cosmetice și haine noi! Și pantofi, că dau pe-afară din dulap!

– Parcă pe-atunci și aveai pe ce, îi replică Mona cu nasul în oglindă umplându-și pleoapele cu albastru.

Se privi o clipă, mulțumită, de rezultat, apoi își alese o pereche de pantofi cu botul rotund. Ce să mai ia? A, o bonetă așa, puțin într-o parte, și gata! Se îndreptă spre ușă tocăind ușor, să nu-și trezească băiatul care dormea la etaj.

– Paaa! îi făcu semn cu mâna maică-sii, care ieși după ea în prag.

– Mona, o strigă în timp ce-și deschidea ușa mașinii, ia niște pulpe de pui când vii!

– Bine, iau! strigă, aruncându-și picioarele lungi, în pantaloni negri de piele, în fotoliul Peugeotul 206 alb.

Madam Puran se întoarse în livingul cu pereți încărcați de tablouri, oprindu-se în colțul de la geam, în fața șevaletului. Privi câteva momente în liniște la tablou, apoi la vaza cu liliac, apoi iar la tablou. Habar n-avea de unde talentul ăsta, nimeni din familie nu-l avusese. Nu era cineva pe care să zici că l-ar fi moștenit Mona. Și nici ea, în școală nu dăduse vreun semn că i-ar fi plăcut în mod deosebit pictura…

Desenase și ea, ca toți copiii. Iar după divorț, după ce-și împărțise casa din Baia Mare cu Mircea și venise aici cu copilul după ea, în loc să-și vadă de servici, se apucase dintr-o dată de pictură. Și picta de câteva luni, umplând pereții de flori și peisaje frumoase și vii cum numai în revistele de artă vedeai. Nimeni nu știuse pân-atunci ce talent ascundea fata ei.

Frumoasă degeaba, oftă doamna educatoare (pensionară), puțin vinovată că nu-i ghicise Monei talentul, îndreptând-o spre aceeași meserie pe care o urmase ea, și care-i putea asigura o slujbă liniștită. Așa credea atunci, în vremile de dinainte de Revoluție, că era mai bine să ai un servici – dar acum nu mai era așa sigură. Că uite, pentru o fată frumoasă (s-o pici cu ceară!) ca Mona ei, era mai bine să aibă un soț important, cu funcție (inginer-șef în mină fusese și-al ei cât trăise, și câți băieți veniseră cu plocoane, dar el nimic, sărac și cinstit) și mai ales, descurcăreț – cum fusese Mircea – păcat că nu s-a putut înțelege Mona cu el. Sau el cu ea, după cum insistase fiică-sa, cum că făcuse tot ce ținea de ea…

Tinerii de azi – complicați! – cine-i mai știe, da‘ cine să-i mai înțeleagă? Toată ziua la sirviciul ăla de-i zic giob, să sune mai scurt, deși el îi mai lung, în loc să plece la 7 să vină la 4 după-amiaza ca noi, ei se duc la 9 ca domnii și vin tot la 9, ca slugile… Pe undeva, totuși, parcă era mai bine, părăsi madam Puran colțul artistic, mutându-se la ușa luminoasă dinspre grădină, aștepând să i se trezească nepotul. Mătură dintr-o privire încăperea modernă, înainte să-și odihnească privirea spre grădina cu vedere spre muntele înverzit.

Parcă era acasă la Borșa, unde tânăra educatoare Puran își purta zâmbitoare, zi după zi, tăliuța subțire – subliniată de pardesie maro – la grădinița unde o așteptau copiii zglobii, și pe același drum, înapoi, zi de zi, o pornea într-un suflet spre casă – unde o așteptau zâmbitori și cuminți Mona și Ion al ei. Și timpul trecuse, fără evenimente. Zilele umblau în urma ei  iar tâmplele începură să-i albească, în vreme ce mergea pe același drum, la aceeași grădiniță unde copiii-i ziceau doamna, nu tovarășa/domnișoara, ca-nainte, și colegele madam Puran, asta era singura schimbare, până într-o zi, când ieșise la pensie…

Și trăise de-atunci pentru Mona, mutată în Baia Mare, cu Mircea – care avea job bun, cum zicea ea – cât o iubea, până ce el probabil că-și găsise vreuna prin delegații, iar ea trecuse alături de fii-sa prin umilința despărțirii, de care nici nu mai voia să-și mai amintească. Apoi se mutase iar, la Cluj – după partaj.

– Și-a refăcut viața? o întrebau vecinele când mai mergea prin Borșa să-i facă ordine prin apartament și de mâncare lui Ion, care ieșise la pensie după ea, cu punctaj mai bun.

– Nu se mai reface… se gândea, dar nu le scăpa nimic curioaselor.

Se mulțumea să le spună ce casă faină-și luase fiică-sa în marele oraș, în zona centrală, ce minunății picta, și ce de gioburi erau prin Cluj pentru profesoarele de limbi străine, la care fiica sa aplica, fiindcă nu avea rost să se mai întoarcă-n învățământ unde, după ce că-s mici salariile, le mai și tăiase Băsescu ăla un sfert – așa că nu, nu prea se mai merita…

La fel de gânditoare era și Mona în trafic, privindu-și băscuța în oglindă. Apropos de ce i se-ntâmplase Cristinei, era convinsă că blonda nu se va mai împăca vreodată cu Vlad, și-așa îi suportase prea multe! Odată apărută o fisură-n cuplu, slabe șanse de-a se mai reface legătura specială, cel puțin ea nu credea în așa ceva… ca și ciorba reîncălzită, vorba maică-sii!

Anunțuri

4 gânduri despre „Chiriași la Cluj – continuare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s