Partaj – note de lectură

Horia Corcheș nu împarte averi, ci personaje, în recentul său roman apărut la Editura „Art”. La 5 ani după încercarea lui Dan Lungu, al cărui titlu Cum să uiți o femeie promitea o rețetă rapidă, sau măcar un ghid practic, de genul celor devorate de cititorul contemporan, iată o nouă propunere – la fel de înșelătoare și la fel de plină de ironie.

Toate personajele care îl populează (alter-ego-uri masculine și feminine ale cuplului din care se înfățișează, rând pe rând,  câte un narator / o naratoare), își urmează traseul, neabătute de vocea uneori malițioasă, alteori ironic-reflexivă ce răbufnește în câteva ziceri care par a da sens cărții: „Înțelegerea nu e simultană la doi oameni care stau și împart aceeași masă, același pat, și care schimbă cuvinte. Ea se ramifică pas cu pas, azi eu fac unul singur, iar tu doi … iar la un moment dat, pașii poate se alătură într-o plimbare simultană. Sau poate nu. Acum, eu am făcut un pas în plus.”

Dacă romanul prozatorului ieșean începe cu sfârșitul unui povești de dragoste între doi ziariști, cel al profesorului clujean împărtășește o relație virtuală, construită prin mesaje, email-uri și postări pe facebook. Și poate, deconstruită în încercarea de-a o reconstitui în paginile unei cărți. Matei Jitaru, deopotrivă personaj și autor, trăiește și scrie în duet: eșecurile existențiale sunt ale cuplului, fără vreo-ncercare de stabilire a vinovățiilor.

Scrisul său e scurt, reținut, condensând grijile cotidiene: „Teama ca o rutină. Zilele terne, depărtarea, oboselile concrete și slăbiciunile. Maria se fixa în el odată cu ele, prin SMS-uri, prin dialogurile din ferestrele de chat, prin conversațiile banale de la telefon.” Puținele dialoguri poartă amprenta rememorării, apărând ca flash-back-uri printre fraze de genul celei de mai sus – mai degrabă ca ecouri în mintea celuilalt din cuplu a unor propoziții rostite cândva, decât ca martori ai unor întâmplări prezente.

Nu e deloc scriitura la care te aștepți de la un bărbat (în dragoste, suntem simpli amatori – recunoștea Truffaut). Monologurile (cele feminine din debut, ca și cele masculine din final), te intrigă – ca și pe Anca, personaj și cititor accidental: Tu de unde știi toate astea? De unde știi că așa face o femeie? Astea sunt lucruri pe care femeile nu le spun, le ascund bărbaților. Abia spre final, într-o încercare de „geografie proprie”, distantă, rătăcită între tiparele cuplului, se dezvăluie și nedumerirea personajului căruia îi datorăm acest periplu intim:

„Matei nu înțelege și are foarte mult timp pentru a-și da seama că nu înțelege. Nu înțelege tocmai acest timp. Sau mai bine zis cum acționează el asupra sentimentelor”.

„Nereușind să înțeleagă cum oamenii lasă în urmă oameni. Speriat de dificultatea dezvoltării afective a unei alte relații”.

„Matei nu-nțelege cum o fac alții, cum a făcut-o ea așa de ușor cu el, cu celălalt. Matei are nevoie de continuitate.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s