Al Pacino – o biografie

Dintr-o discuție despre tipologiile de actori nu poate lipsi Al Pacino, așa că i-am frunzărit biografia scrisă de Lawrence Grobel. Ce am aflat despre marele actor nu m-a surprins prea mult, mai ales după ultimul film re-văzut, Chinese Coffe.

Cariera sa cinematografică a explodat grație regizorului Francis Ford Coppola care l-a remarcat într-unul din filmele sale de debut – The Panic in Needle Park (1971), în rolul unui dependent de heroină – chemându-l la castingul pentru The Godfather (1972). Cu toată opoziția șefilor studioului, care știau de interesul unor nume mari pentru rol (printre care Jack Nicholson și Robert Redford) regizorul i-a acordat necunoscutului Al Pacino rolul lui Michael Corleone. Temându-se c-ar putea fi înlocuit din cauza acestei decizii, Coppola a filmat în ritm alert prima serie a Nașului, care s-a dovedit un mare succes de public.

Ajuns star de cinema peste noapte, Pacino nu apăruse totuși în film de pe stradă. După un stagiu de 4 ani la Herbert Berghof Studio (unde l-a avut ca mentor pe Charlie Laughton), era admis în sfârșit la Actors Studio, faimoasa asociație profesională a actorilor din Manhattan, fondată de regizorii Elia Kazan, Cheryl Crawford, Robert Lewis și coregrafa Anna Sokolov – cărora li s-a asociat ulterior Lee Strasberg, care avea să devină cel de-al doilea mentor al lui Pacino. Înaintea debutului în cinematografie, Al Pacino își făcea debutul pe Broadway, unde era descoperit de Martin Bregman, cel care avea să-i devină manager: I was 26, 25. And he discovered me and became my manager. And that’s why I’m here. I owe it to Marty, I really do.

Nominalizat la Oscar în secțiunea Supporting Acting pentru rolul lui Michael Corleone, tânărul Pacino s-a supărat și a boicotat ceremonia, motivând că apariția sa pe ecran a depășit-o pe a co-starului Marlon Brando, câștigător al premiului Best Actor, care a evitat la rândul său prezența la ceremonie, fără vreun pretext. Ajuns celebru, Al Pacino și-a ales cu atenție rolurile. I’m a sucker for a good script, recunoștea el. În 1973 juca alături de Gene Hackmann în Scarecrow – câștigător al Palme d’Or la Cannes și în Serpico, pentru care a fost nominalizat la Oscar pentru rolul principal. În 1974 se filma Nașul II, pentru care era nominalizat pentru a treia oară la Oscar, de această dată în rol principal. Nominalizările curgeau iar în 1975 venea și a patra, după rolul Sonny din Dog Day Afternoon – în regia aceluiași Sidney Lumet cu care mai lucrase în Serpico.

După contactul cu asemenea personalități, erau de așteptat și încercările regizorale, care în cazul lui Pacino au fost adaptări ale unor piese de teatru. Întreaga sa carieră a pendulat în jurul acestui subiect, teatru versus film, arta actorului de teatru vis-a-vis de rolul său în cinematografie. Pacino recunoștea că nu simte c-ar avea nici mare talent, nici înclinație spre regia de film, însă preocuparea sa pentru acest domeniu despre care spunea că ar clarifica oarecum lucrurile, s-a concretizat abia după 1985. În acel an, după dezastruoasele filmările de la Revolution, lua o pauză de 4 ani de la marele ecran. Revenirea avea să se producă însă tot din motive cinefile: i put a lot of money into doing The local stigmatic; then i had a tax bite and owed the government so I had to go and make some movies. Despre această etapă însă, cu altă ocazie.

 

Anunțuri

Un gând despre „Al Pacino – o biografie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s