Paradoxul iubirii de Pascal Bruckner

Marile, implacabilele pasiuni amoroase sunt toate legate de faptul că o ființă își vede eul cel mai secret spionându-l din ochii celuilalt, spunea Robert Musil.  Dar secretul acestui eu, îl completează Bruckner, este că el e făurit în întregime de celălalt, de starea de exaltare în care ne-a adus: plăcerea nemaipomenită de a fi iubit, adică salvat din timpul vieții.

Ca să ajungă apoi la puterea germinativă a iubirii, care face să se deschidă ceva ce nu exista decât în stare latentă; ea ne eliberează de ego-ul repetitiv și sărac care constituie fondul nostru personal. Ne dă, în schimb, înapoi un altul multiplicat și vesel, care ne face puternici, capabili de lucruri mari.

Iubirea este un nou cogito: mă iubești, deci sunt (Clément Rosset), te iubesc, deci suntem. Dar ființa pe care ne-o conferă celălalt iubindu-ne nu este decât un poate. Formula te iubesc poate să devină, într-adevăr, un paspartu care fluidizează schimburile cotidiene, întocmai ca în acele filme hollywoodiene în care dragostea se revarsă…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s