Paradoxul iubirii – continuare

Declarația de iubire este un cec în alb pe care ardem de nerăbdare să-l încasăm: darul minunat se transformă în datorie, vrei să-ți vezi banii înapoi. Eu te iubesc – tu îmi datorezi afecțiunea ta, dacă se poate însutit.

Iubirea trece în limbaj sub forma unui negoț: se deschide un cont în raport cu care rolurile de creditor și debitor se schimbă între ele în permanență. Dacă unul din cei doi, făcându-și bilanțul, se crede înșelat, echilibrul este rupt. A iubi înseamnă, mai întâi, să sustragi o ființă comunității umane; să golești lumea și să nu știi nimic din ceea ce nu este el.

Dar acest sacrificiu cere o rambursare, dacă se poate și cu dobândă. Alesul trebuie să dovedească zilnic că am avut dreptate când l-am ridicat pe un piedestal și când am disprețuit alți eventuali curtezani.

La începutul secolului al XVIII-lea moraliștii englezi făceau o descoperire capitală: dezvoltarea afecțiunii în sânul familiei este însoțită de o înmulțirea a conflictelor și de o intensitate crescândă a urii. Să vezi doi porumbei, altădată languroși, transformându-se în războinici furibunzi, luându-se de gât la un proces de divorț – este una dintre lecțiile cele mai tulburătoare ale naturii umane.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s