Cât de homari suntem în relații

Am reușit să văd cu chiu cu vai, de pe-un an pe altul, Homarul regizorului grec Yorgos Lanthimos. Dacă sunteți un cinefil, citiți aici despre producția cinematografică The Lobster (2015), într-un comentariu fără spoiler. Pe biblioteca de filme încerc să discut (lături de cei care au văzut deja filmul) câteva din ideile sale. Odată familiarizat cu industria filmului, pretențiile spectatorului cresc cu fiecare producție vizionată. De aici pretențiile de realism cu privire la subiectul filmelor – tema să fie cât mai convingătoare, la jocul actorilor – cât mai natural, pentru a nu ne distrage atenția cu gafele lor, și până la momentele acțiunii – care trebuie să se desfășoare într-un anumit ritm pentru a ne ține lipiți de scaune până la sfârșitul filmului.

Aceasta pentru că, spre deosebire de expunerea ideilor în cuvinte, filmul este o artă a spectacolului care operează cu mai multe mijloace: pe lângă subiectul dezvoltat inițial într-un scenariu literar, pentru ca apoi să devină un scenariu cinematografic, cu indicații regizorale – mai are parte de fundalul sonor și de jocul actorilor. Ori aceste mijloace (muzica și dansul) constituie arte în sine, iar întrepătrunderea lor într-un film face ca acesta să fie considerat cea de-a șaptea artă.

Astfel că, asemeni oricărei forme de artă, realismul filmului este mai puțin important – și totuși industria cinematografică este una comercială, atentă la preferințele spectatorilor. Ca atare, deși o contradicție în termeni, există acest subiect – realismul filmelor – chiar dacă orice spectator știe că filmul nu este adevărat. Știm că filmul este un spectacol, o operă de ficțiune – și totuși, odată ce intrăm în sala de cinema, la stingerea luminilor ne dorim să credem în povestea de pe ecran. Chit că știm ce urmează – un mymesis – ne așteptăm ca această oglindă a realității să ne fascineze.

De asemenea, ne dorim ca binele să învingă – nu neapărat în toate cazurile, dar să fie în majoritatea lor – pentru a ne întări încrederea în umanitate și-a ne furniza câteva rețete de supraviețuire. Chiar dacă știm că este vorba de o fantezie – oricât de absurdă, ea trebuie să izvorască din realitate. Așa și-n Homarul lui Lanthimos, de la care am pornit, oricât ar fi satira de neagră și aparent, de nerealistă, ea pornește de la o fantasmă reală. În mintea oricărui singur, cuplul devine o obsesie. El/ea are senzația că societatea complotează împotriva persoanelor singure: mătușile întreabă obsesiv de relații, iar comportamentul cuplurilor pare ostentativ.

Ideea de familie promovată cel puțin teoretic de stat (celula de bază a societății) pare deconstruită de noua ideologie oficială: corectitudinea politică – în numele căreia sunt permise căsătoriile homosexuale. Această contradicție (existentă în ideologia și paradigmele oficiale) justifică dezvoltarea celor două – absurde – societăți antagoniste în scenariul grecilor Lanthimos și Filippou.

– continuare –

Anunțuri

Un gând despre „Cât de homari suntem în relații

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s