Supunere – IV

supunereContinui din când în când Supunerea lui Huellebecq, în loc să-mi văd de ale mele. Din când în când înseamnă LaMaSă, PVC – forme de cenestezie legate oarecum de teoriile sistemice cu intrări și ieșiri.

Textul lui fresh mă atrage ca o salată presărată cu ezitante verdețuri: „mi se părea că… adevărul e însă că… la urma-urmei… în definitiv… un soi de”. Dar găsești prin el/ea fâșii de carne gen: „Dragostea la bărbați nu e altceva decât recunoștință pentru plăcerea primită” și gemi de plăcerea (vinovată) de a le îngurgita. „Pentru că discuțiile despre viața intimă nu fac parte dintre subiectele considerate admisibile în societatea bărbaților: aceștia vorbesc despre politică, despre literatură, piețe financiare sau sport, fiecare în funcție de propria natură: în privința vieții amoroase vor tăcea mâlc, până la ultima suflare”.

Și totuși, te-ntrebi – scobindu-te între dinți – cum poate să facă asta? Să ne dea de gol pe toți? Povestea islamică se insinuează și ea pe fundul bolului de salată, încă suportabilă, ca o imagine printată acolo, care speri să nu devină deranjantă. Și nu e, cel puțin până acum – câtă vreme este acoperită cu salată și fâșii fragede, uneori bucăți întregi de genul: „unor oameni care au trăit și au prosperat într-un anumit sistem social le este imposibil să-și închipuie punctul de vedere al celor care, neavând niciodată ceva de așteptat de la acest sistem, își propun să-l distrugă, fără vreo apăsare”.

Ce ador la Michel Huellebecq sunt trimiterile sale nemaipomenit de lejere – au locul lor firesc în text, și nu se face paradă de ele, cum pătimim în lecturile autorilor autohtoni, care se folosesc de aluzii și citate mai puțin străvezii. Semn că trebuie, oarecum, să te ridici la nivelul domniilor lor (autorilor) și să bagi pe foc și alte (mai mult sau mai puțin obscure) cărți, ca să-i poți pricepe. N-am simțit nevoia până acum să aflu cine a fost Huysmans – poate la fel de bine să fie un autor sau un simplu pretext literar – nu trebuie să împingă ori să tragă la căruța lui Huellebecq.

Apoi, trimiterile sale la filme clasice ale cinematografiei populare franceze, gen Les Bronzés (French Fried Vacation), mă fac să înțeleg și brusca aplecare spre film a tinerilor autori – o încercare de întoarcere spre larg – spre publicul larg? În definitiv, o încercare de aliniere. Chiar dacă Germania încearcă să impună un model de politică europeană, tot Franța rămâne țara la al cărei circuit de valori încercăm noi să accedem. Asemeni lui Cioran, cocoțat în limba lor pe culmile disperării, Huellebecq are cinismul unei babe de-a noastre, lipsită de dinți și de accesul la circuitul oferit de limba franceză: Flayard, Flammarion… „în vreme ce sectoare întregi din economia franceză continuă să se prăbușească, lumea editorială se simte bine, scoțând beneficii uriașe, e totuși ciudat, ai zice că, pradă disperării, tot ce le rămâne oamenilor este lectura”.

Anunțuri

Un gând despre „Supunere – IV

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s