Colaj de idei cu Benjamin și Porumboiu

retroâÎncepusem în cursul săptămânii lectura eseului O lume nepermeată de conștiință. Ce problemă pune Christian Ferencz-Flatz aici, și pe care, furat de bogăția de idei a preliminariilor sale teoretice, am omis s-o sintetizez (spre deosebire de comentariu de film, în cronica de semnal a unei cărți ori a unui eseu se pare că e de preferat să faci spoiler) este relația film (ca reproducere a realității) – spectator. O relație puțin scary dacă stai să-i analizezi implicațiile. Eseul său pornește de la câteva reflecții proustiene, citate în prima mea încercare de comentariu. În partea a doua trece prin eseul lui Walter Benjamin, Opera de artă în epoca reproducerii mecanice, de unde preia (și explicitează) formularea „inconștientul optic”, în analogie cu psihanaliza: prin intermediul camerei descoperim inconștientul optic așa cum am descoperit inconștientul pulsional pe calea psihanalizei. Terminologie familiară filozofului, cu care operează și în Retro. Amorse pentru o fenomenologie a trecutului – 2014.

Până la Freud, un act ratat în conversație putea trece neobservat, plutind în fluxul vast al percepției,  însă după Psihopatologia vieții cotidiene, totul s-a schimbat. Prin analogie, filmul devine instrument antropologic pentru gesturile (și în general pentru aparițiile) umane. Accentul pe dialog pus de celelalte arte (gen literatura, teatrul) se mută acum pe gesticulație și rutinela acesteia. În mod paradoxal, ceea ce trebuia să ducă la un plus de conștientizare (a actelor umane) se transformă în navigarea alături de camera de filmat într-un spațiu mai puțin conștient, în care omul se mișcă orbește. Ajungem la sfera obișnuinței cotidiene și la alt set de termeni, cei ai baronului Jacob von Uexküll, de lume perceptivă – Merkwelt și lume efectuată – Wirkwelt, cu care se încheie cea de-a doua parte a eseului: căci într-adevăr, pe măsură ce ne obișnuim cu lucrurile, acestea nu ajung să fie ignorate de noi cu desăvârșire, ci ele intră mai degrabă în registrul unei experiențe aparte, ce le acroșează somnambulic, fără a mai lua propriu-zis act de ele.

Același clișeu al camerei predestinate să recupereze o dimensiune uitată a existenței îl găsim și în scrierile unuia din criticii de film timpurii – Balázs Béla, născut la Seghedin, care scria încă din 1924 despre redescoperirea prin film a dimensiunii semiatrofiate (de dominația expresiei lingvistice) a expresivității mimice și gesturale a omului. Pentru Benjamin însă, altfel decât pentru Balázs, aceasta funcție a filmului este legată și de acțiunea sa destructivă (privind cu încetinitorul mersul unui om firescul gestului se transformă în non-sens). Extrapolând reflecțiile sale, pare că misiunea filmului ar fi tocmai simularea neînțelegerii – iar aceasta, realizăm că imaginea cinematografică o poate face cu certitudine.

Ajungem la a treia – și ultima – parte teoretică a eseului scris de Christian Ferencz-Flatz. În conferința Caruselul profesiilor, Benjamin aduce un elogiu eforturilor din Germania anilor 30 de sondare științifică a fenomenelor din sfera muncii. Trei momente i se par decisive în această privință:

– sociologia ierarhiilor și a corelațiilor dintre profesii

– psihologia atmosferei profesionale

– mișcarea behavioristă, care abordează raporturile cu lumea în care îl înscrie pe om munca

În opinia sa, acest curent (pe care îl receptează prin John B. Watson) reușește să supună cotidianitatea nestrunită și neelucidată a vieții profesionale unui control din partea voinței culturale a omului. Critici ai behaviorismului, Adorno și Arendt văd aici, din contră, o expresie simptomatică a faptului că omul modern a încetat să se mai înțeleagă pe sine dinăuntrul țesăturii tradiționale a treburilor interumane, privindu-se dintr-un punct de vedere extern și nesimpatetic, înaintea căruia existența umană se pretează unui studiu la fel de nealterat de preconcepții precum dimensiunile submoleculare.

Însă Benjamin înțelege topirea habituală a conștiinței în lume drept un complex de condiționări și automatisme prin raport cu care perspectiva behavioristă și filmul (ambele, demersuri funciar distructive în raport cu tradiția umanistă) își vădesc un potențial liberator. El vede filmul drept prima tehnică artistică capabilă să arate felul în care materia interferează cu omul. Filmul pune în joc – afirmă el – un aparat de testare la care behaviorismul nu ar putea altminteri decât să viseze.

Interpretul de film nu este obligat să etaleze înaintea unui public, ci în primă instanță, înaintea unui complicat angrenaj tehnic – asemeni omului de oraș din fabrici și birouri, care-și înstrăinează umanitatea de-a lungul întregii sale zile de lucru. Iar seara, tocmai acești oameni umplu cinematografele pentru a vedea cum actorul de film își ia revanșa (în numele lor) prin afirmarea umanității în confruntarea cu aparatura. Și mai mult, prin punerea acesteia în slujba propriului triumf. În acest context, publicul spectator ajunge să își asume optica para-umană a aparatului.

Anunțuri

2 gânduri despre „Colaj de idei cu Benjamin și Porumboiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s