Radu Toderici despre Noul Cinema Românesc și realismul european al anilor ’90

Coperta_Politicile_FilmuluiTânărul filolog clujean Radu Toderici, căruia-i urmăresc cu interes cronicile de film de pe blogul de cultură alternativă din Cluj slicker.ro, fiindcă semnaleaz] filme remarcabile, a fost una din prezențele simpatice de la lansarea volumului Politicile filmului. Și-a prezentat eseul cu aplomb, susținându-și ideile cu trimiteri interesante, sugerând posibile deschideri, iar după epuizarea întrebărilor a coborât primul, ca să tragă pe fugă o țigară 🙂 Remarcase, de asemenea, auto-suficiența criticilor de film (desigur, cei din volumul de față erau excluși), care fac doar cronică de întâmpinare asezonată cu impresii personale, sugerând (preluând strategia descriptivă a lui Florin Poenaru, absent de la lansare) că una (ceva mai) profesionistă ar trebui să pornească cel puțin de la încadrarea într-un gen sau altul și aprecierea filmului vis-a-vis de canoanele genului. Eseul său, care deschide Planurile de ansamblu survolate deja împreună, începe cu câteva observații subtile (referitor la apariția ideilor despre Noul Cinema Românesc) și propune delimitări (necesare) între sintagmele și paralelismele mult prea generalizatoare cu privire la cinematografia studiată care voalează, spre exemplu, receptarea (unui segment al?) filmului de artă. Urmează întrebarea decisivă: de ce dintre toate formulele (influențele) posibile, Puiu, Mungiu, Porumboiu & co au ales realismul?

Deși răspunsul său pare să vină în acord cu ideile lui Doru Pop, promotorul altui discurs și a unei sintagme (Noul val) oarecum în dezacord cu, dar oricum diferită de cea a lui Andrei Gorzo (respectiv Noul Cinema Românesc), Radu Toderici își asumă un rol doar aparent conciliant, asemenea conferențiarului Claudiu Turcuș. Începându-și eseul cu formula corectă politic (în cazul grupului la care este înregimentat) NCR, el preia ideea de la baza Noului val, ceea ce pare o încercare de confiscare sau de înregimentare a acesteia în curentul care se vrea majoritar, al tinerilor critici. Dar să nu anticipez. Radu Toderici propune o (aparentă) distanțare de dogma coordonatorului bucureștean al volumului Politicile filmului. Realismul cinematografic nu e citit strict în limite baziniene, dar tot pe acolo suntem. Din păcate, îi face Radu Toderici o reverență lui Andrei Gorzo, analiza coordonatorului volumului se oprise în Lucruri… imediat după ce demontase opinia conformă căreia ar fi existat și o influență a stilului Dogma ’95. Iar el o continuă, cu alte argumente, pornind de la observația că există în anii ’90 o tendință realistă europeană, suficient de puternică pentru a influența NCR – Noul Cinema Românesc. Iar diferențele de stil între filmele tinerilor cineaști ar semnala nu doar un fenomen de recuperare culturală, ci o sincronizare la un tip (tot nou, se ghicește prin absență) de cinema, recent și european.

Cu toate suspiciunile mele față de acest gen de terapie de grup, trebuie să recunosc că eseul lui Radu Toderici, la fel cu ale colegilor săi de generație, este foarte bine structurat și documentat. Urmărindu-i raționamentul, descoperim că „revenirea realismului ca un concept valorizant în aprecierea filmului de artă european se datorează prestigiului dobândit de aceste filme în circuitul festivalier”. Un alt factor identificat de Toderici în evoluția noului realism european îl constituie opoziția în interiorul cinematografiilor naționale față de genurile considerate mainstream. În Franța: așa numitul cinema du look cu stil flamboaiant (baroc aș fi zis eu) al filmelor lui Luc Besson și Alex Christophe Dupont – alias Leos Carax; și ecranizarea cu bugete considerabile a unor opere clasice, gen cunoscut sub numele de heritage film, iar în Marea Britanie, comediile evazioniste adresate clasei de mijloc. Dar poate cel mai important factor favorizant al noului realism îl constituie protecționismul european față de producțiile de la Hollywood care au invadat Europa.

Cea mai pertinentă observație a lui Toderici este că realismul, înțeles în acest fel, e constituit (nu atât! n.m.) dintr-o serie de norme narative și stilistice, cât din contra-norme. Iar de aici încolo trebuie să-i sugerez lui Radu Toderici să verifice (urmărind pentru început, interviurile lui Cristi Puiu) dacă nu cumva remarca sa dinspre final când, încearcând să aplice teoretizarea în subtitlul Realisme românești – spunând că ea nu se aplică stilului unor filme ca Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră sau 4,3,2 – nu este cam hazardată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s