Politicile filmului – o continuare

Coperta_Politicile_FilmuluiDupă afirmarea noii „școli de film” (așa-numitul Nou val), asistăm la formarea celui de-al doilea val, care se vrea în același timp coerent și independent (deși este unul generat), al criticilor de film. Până la acel moment, vocile oarecum singulare ale criticii afirmau răspicat că nota dominantă a filmului românesc este mediocritatea (Mircea Dumitrescu – O privire critică asupra filmului românesc, 2005) și că nu era vorba de o situație de conjunctură (comunistă) ci de motive obiective. Cauzele abundenței de clișee în filmul românesc ante-2005 ar fi fost absența unor personalități creatoare care să-i asigure suportul estetic și deficitul de moralitate al oamenilor de film (pentru că azi, deja nu mai putem numi fenomenul – industrie cinematografică). Această încercare de coerență, de articulare a mai multor voci, este întreprinsă de către criticul de film, lector universitar Andrei Gorzo, receptat mai ales după publicarea la Humanitas a lucrării sale de doctorat (Lucruri care nu pot fi spuse altfel, în care teoretizează și analizează Noul val) drept un lider al noii generații de critici. Ca pepinieră a viitorilor specialiști de film, Gorzo susține, alături de coordonatorul Andrei Rus, revista Film menu, realizată în proporție de 90% de studenții Facultății de film din cadrul UNATC al cărui prodecan este. Astfel că mare parte a contribuțiilor la volumul Politicile filmului provin din jurul acestui nucleu care este Film menu. Despre proveniența nucleului clujean (din care auzisem doar de criticul Lucian Maier), cu proxima ocazie…

Despre ce era vorba până acum în critica românească de film? În ideea profesorului Mircea Dumitrescu, „lectura” unui film este un proces mai complex decât vizionarea. Urmărind traseul de la concret la abstract, de la accident la arhetip, filmul implică angajarea intelectuală într-un itinerar al decriptării semnificaţiilor latente care subzistă în opera de artă cinematografică.  O abordare ce pare ușor facilă azi, (culmea, cui?) chiar lumii mondene, interesate mai degrabă de context decât de subtext. Mai este posibilă reinvestirea obiectului estetic cu semnificaţiile universale – filosofice şi religioase – pe care acesta le-a pierdut în urma confruntării cu relativismul? O privire de ansamblu asupra acestui volum sugerează un NU răspicat, de aceea am preferat analiza fiecărui autor în parte, încercând să fac abstracție de concluziile pregătite. Pentru că am participat la lansarea de la Cluj a volumului colectiv Politicile filmului, și pentru că m-am hazardat să promit o recenzie, am început-o aici. Mă oprisem la a comenta eseul din deschidere al lui Andrei Gorzo despre Rădulescu din cauza unei trimiteri (discutabile) și mi-am propus ca după Lucian Maier să continui cu autorii clujeni Andrei State și Alex Cistelecan, dar a urmat mult-lăudatul la acea lansare de carte, Aferim!

Așa am ajuns să-mi continui lectura cu eseul scris de Andrei Rus, Farsele macabre ale lui Radu Jude, care încheie capitolul Prim-planuri. Admirator al lui Flaubert, Jude este un regizor atipic, sau în orice caz unul venit dintr-o altă zonă – mai puțin cooltă, dar cu mai multă dorință de cultivare și progres – decât (oarecum) blazații critici școliți în Universitățile bucureștene. Ce vreau să scot în evidență aici este diferența între a face și a comenta. Nu sunt unul din admiratorii necondiționați ai lui Radu Jude. Am ieșit dezamăgit (de rateurile) de la ultimul său filmul Aferim! pentru că am sesizat un crescendo în tot ce făcuse lung sau scurt până atunci (Lampa cu căciulă, Toată lumea din familia noastră, Film pentru prieteni).

Cred că la acest atipism al lui Jude se referă și Andrei Rus atunci în remarca sa din debutul eseului: spre deosebire de alți colegi de generație, Radu Jude e tot mai interesat de farse. Ca apoi îl pune într-un grup cu Adrian Sitaru și Colegiu Porumboiu, fapt la care subscriu. Cred că sunt cei mai „relaxați” urmași ai noului val, care-și permit tocmai din acest motiv, mici aluzii sau farse în filmele lor, uneori (dar mai ales) în distonanță cu subiectul. Așa cum observă Andrei Rus, filmele sale lasă impresia că abordează cu seriozitate teme importante (relația părinți/copii, adolescența și – adaug eu – divorțul) și în același timp, că nu-și propun altceva decât să ridiculizeze toate reflexele pedante ale cineastului. Că verva, bufoneria și spectacolul derizoriului vieții umane sunt punctele-cheie ale filmelor realizate de Jude între 2009 și 2013, sesizând însă o ușoară îndepărtare de zona de farsă explicită și o mai mare reținere în exprimarea ridicolului. Forțând puțin nota pe final, Andrei Rus se înscrie pe linia vocii comune, hazardându-se a afirma despre Aferim! că „promite să deschidă o nouă perioadă în cariera realizatorului, una marcată… de căutări formale și sociale în trecutul României”, făcându-i după părerea mea, un deserviciu lui Jude. În primul rând pentru că-l înscrie ideologic pe o direcție pe care nu sunt convins că regizorul avea de gând să pășească.

O calitate a lui Jude, bine surprinsă de către Rus, este umorul. Unul paradoxal, nu neaparat (pentru că nu cred că este unul căutat) macabru. Vorbim despre umorul fin al unui informatician, a unei minți precise de jurist, a unui om inteligent care a virat ceva mai târziu (decât criticii noștri de film, care vor fi știut de la-nceput că asta vor face) spre cinematografie. Ajuns în această situație, Radu Jude se observă cu o fină autoironie. Singurii care l-au influențat (=înscris pe vreo direcție) au fost oamenii cu care a lucrat în perioada de formare, și aici vorbim de Costa Gavras sau Cristi Puiu. Așa putem spune despre Radu Jude că într-un fel, este chiar și bazinian, dar el ar zâmbi ușor jenat, înclindând totuși afirmativ din cap la auzul unei astfel de aprecieri. Pentru că este un om al generației sale, dar este în același timp unul care nu se ia atât de-n serios, aceasta demonstrându-i finețea de „observator al derizoriului vieții umane”.

Radu Jude nu este un teoretician – care ghicește, observă și face apoi afirmații subtile – ci un regizor care adeseori, chiar în plin proces de filmare, își păstrează (din păcate) bunul-simț, menajându-și actorii, ca și până atunci, colaboratorii. Și mă voi risca să-l corectez pe Andrei Rus vis-a-vis de următorul salt în cariera regizorală a lui Jude: el va avea loc atunci când va putea depăși această auto-referențialitate cu privire nu la situația sa, în particular, pentru că l-ar priva de o subtilă ironie, ci la situația artiștilor cu care colaborează – pe care de fapt, ar trebui să-i pună în scenă, să-i ghideze cu o mină (sic!) mai dură spre locul unde vrea să ajungă. Astfel umorul său ar putea trece cu totul în film, spre satisfacția noastră, a spectatorilor. Pare ușor să faci aprecieri de pe margine și să-ți imaginezi că poți perfecționa dintr-un condei munca unei echipe de cineaști. Sunt convins că este infinit mai dificil să-ți pui haina de regizor sau ochelarii cu viziune, dar în definitiv, despre asta este vorba în dificila întreprindere de a face un film, și de a-ți conduce echipa acolo unde vrei să ajungi.

Anunțuri

5 gânduri despre „Politicile filmului – o continuare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s