Politicile filmului

Coperta_Politicile_FilmuluiSunt convins (încă din primele pagini) că volumul colectiv coordonat de Andrei Gorzo și Andrei State va fi o carte mai mult citată, decât citită. De către studenții la Facultățile de teatru și film, și eventual, cu invidie, de către alți critici de film neprinși în acest volum de bun nivel intelectual. Politicile sunt deschise de Andrei Gorzo, care-i consacră un studiu scenaristului (dar și scriitorului, iar mai nou regizorului) Răzvan Rădulescu, devoalat aici drept unul din contribuitorii de primă mână ai noului Cinema românesc, teoretizat de Gorzo & co. Am parcurs studiul până la capăt cu interes, având o idee despre relația Puiu – Rădulescu. Îl consider un demers binevenit și oarecum precoce, iar evoluția lui Răzvan Rădulescu cred că-mi va da dreptate: este puțin prea devreme să-i ridicăm statuie ori să-l considerăm un clasic în viață, dat fiind că evoluția sa (încă în curs) ar putea aduce mai multe indicii. Pentru că la un moment dat face trimitere la propriul volum Lucruri care nu pot fi spuse altfel (care mărturisesc cu rușine că mi-a scăpat), mă opresc aici din comentarea acestui primul studiu, urmând să revin asupra lui după ce-am să parcurg integral trimiterea (care apropos, pare mai instructivă decât recenta scriere).

Până ce-am găsit la Humanitas Lucrurile, și pentru că este unul din criticii clujeni de primă mână, am continuat Politicile cu eseul Direcții în documentarul românesc actual de Lucian Maier. După o destul de lungă (1/3), dar completă și necesară introducere teoretică privind plasarea genului documentar în cadrul cinematografiei, în care explicitează principiile fundamentale pe care crește realismul în cinema și adevărul filmic în documentar, propuse de Bernard Stiegler (înregistrarea cinematografică văzută ca o extensie a fotografiei analogice și inundarea fluxului mental de către fluxul cinematografic), Lucian Maier își aduce contribuția propunând mizele documentarului. Anume: dramatismul (mizând pe implicarea emoțională a spectatorului) și obiectivismul critic – evident, preferința sa (ce mizează pe implicarea spectatorului ca observator). Restul eseului cuprinde o clasificare aproape exhaustivă a genului în televiziune (portret, dezbatere, investigație) și cinematografie (construcție în real, deconstrucție, observare), unde pe lângă exemple (pe care nu le comentez), găsim și teoretizări despre opțiunile de regie din filmul documentar. Aici cred că este marea calitate a lui Lucian Maier: reușește să expună propriile idei elaborate (despre genuri, în acest caz), din film cu claritate filozofică, fără a se împletici în teoretizări savante. Drept pentru care studiul său poate fi în același timp util și interesant de parcurs pentru studenții de la Facultatea de Teatru și TV a UBB prezenți la lansarea din Cluj. Cât despre celelalte două studii în curs de citire, Andrei State și Alex Cistelecan, pe mai târziu.

Anunțuri

2 gânduri despre „Politicile filmului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s