Cine sunt eu și ce pot să știu?

– N-ai citit-o încă, tatiii? Păi și ai scris despre ea!? m-a privit cu reproș.

– N-am (re)citit-o destul, fiindcă n-am terminat-o încă de scris!

creierAșa c-o să-ncerc să termin cartea azi, ca s-o pot da mai departe Sânzianei. Ce durează atât să comentezi o carte despre cărți, cu multe trimiteri? Cărțile nu din cărți se scriu? Dacă în timpurile vechi a (re)scrie o carte după o altă carte însemna pentru scribi, doar a copia un manuscris, de la apariţia Bibliei pare că totul a devenit o cursă de clădire a propriilor concepte pe așa-numitul Turn Babel. Dac-ar fi să public vreo carte, mă gândeam acum 3 ani, ar fi una cu creion, prins cu șnur de cotor. Și cartea, desigur cu margini suficient de mari pentru adnotări.

Am amânat o vreme recenzia asta (s-au făcut trei luni deja) până am realizat că a te feri de așa-numitele cărţi scrise din cărţi e o prostie. Fie că le citim, fie că le scriem, cărţile sunt adevăraţii sculptori, iar piatra suntem noi. Important este că fiica mea citește, printre manuale și filme. Se spune că noi, omuleții, ne identificăm cu imaginea noastră în oglindă încă de la vârsta de trei ani. Apoi, undeva prin adolescență, începem să ne îndoim de această imagine, trecând de pragul fascinant al sticlei poleite cu argint. Devenim brusc interesați de-ntrebări precum titlul cărții, pentru că reușim să ne întoarcem privirile asupra noastră fără oglinzi, prin prisma lecturilor. Pe care ajungem la un moment dat să le (re)creăm sau să le reproducem în mintea noastră, în discuțiile cu cei apropiați.

Totul se întâmplă pentru prima oară, dar într-un chip veșnic, spunea Jorge Louis Borges. Cine citește cuvintele mele le inventează. Ce pot să știu? se-ntreabă Precht în prima parte a cărții, care începe cu afirmația lui Nietzsche că omul, departe de a fi o făptură miraculoasă, este doar un animal inteligent, cu un sentiment exagerat al importanței de sine, pentru că mintea sa este concentrată mai degrabă pe lucrurile mărunte ale vieții, decât pe marile adevăruri. Conștiința de sine era cultivată de Nietzsche prin scris. Cunoașterea noastră vine mai întâi din simțuri: noi nu putem înregistra ceea ce nu putem auzi, vedea, simți, gusta și pipăi. Chiar și lucrurile mai abstracte trebuie să poată fi citite sau văzute ca semne pentru a ni le putea închipui. Dacă toată cunoașterea noastră are loc în creierul nostru de ființă vertebrată, ar fi bine să începem de aici: de unde provine creierul și de ce este construit astfel?

Aici se amestecă Marele rift, poziționarea ochilor în partea anterioară a craniului = o singură stare a conștiinței, datorită inabilității de a percepe existența mai multor obiecte simultan; și creșterea volumului creierului, inexplicabilă prin simpla nevoie de adaptare la mediu. Această optimizare a creierului nu pare a fi avut loc dintr-un motiv determinat suficient de clar. Gândesc, deci exist! afirma acum 400 ani Descartes (care localiza eul în glanda pineală), pentru că dacă în procesul îndoielii este nevoie de gândire, atunci trebuie să existe gândurile.

Gândurile există! ar suna reformularea afirmației sale de către Ernst Mach, un savant cu multe preocupări, printre care și determinarea vitezei sunetului. Ca reprezentant al științelor naturii, Mach pune la îndoială existența eu-lui, dar neuroștiința e de părere că există diferite forme ale eului. Un eu al corpului meu, altul al situării (situate în lobul parietal), unul al persectivei, eul trăirilor (lobul temporal inferior și nucleul amigdalian), cel al statutului de autor și al controlului, apoi eul autobiografiei și cel al autoreflecției. Există, în sfârșit, și eul moral, care formează conștiința binelui și răului. Toate celelalte structuri formează starea mentală generală, un fel de flux al conștiinței.

Dar putem defini ce este eul? Eul nu este o unitate bine determinată și strict delimitată, care să nu se modifice. Există un mănunchi de senzații – aflate în permanentă legătură cu elementele mediului exterior. Iar liantul sunt sentimentele. Desigur, ele pot invada lumea spiritului, iar atunci când sunt prea puternice ne pot împiedeca să gândim. Numai că fără ele, viața ar fi o catastrofă. Gândurile au mereu un substrat emoțional. Sentimentele sunt greu de descifrat pe cale reflexivă și ca tot ce scapă filtrului gândirii, fie nu este discutat, fie este devalorizat. Sezațiile, așa-numitele sentimente elementare, ne servesc fie ca să obținem, fie ca să evităm ceva. Dacă devin prea intense, apare reacția opusă a unei compensări. Ele nu pot rămâne la fel de intense… Supărător pentru mulți este că sentimentele sunt atât de greu de provocat sau de domolit.

Cu astfel de idei m-a hrănit cartea lui Richard David Precht, până am dat-o mai departe!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s