Matei Vișniec – Negustorul de începuturi de roman

Aminteam aici, în ce privește raportul de forțe dintre filme și cărți, că filmul este Hoțul de cărți. Pentru că ne uităm la filme inspirate din cărți comparând scenariul cu textul literar, actorii cu personajele și viziunea regizorului cu mesajul autorului. Marea provocare când privim un film făcut după o carte cunoscută, este dacă va fi așa cum mi-am imaginat eu, citind-o? Foarte rar, doar prin excepție, într-o societate de consum exacerbat, acest raport de forțe poate fi inversat. Este cazul autorilor care scriu – la comandă – cărți după filme proaste, plătiți (pentru scriere după scenariu) de studioul care deține toate drepturile de publicare.

Revin la romanul din titlu, marele câștigător al premiului Augustin Frățilă în valoare de 10.000 euro. Domnul M, un scriitor tentat de glorie, are parte de întâmplare mai ceva ca un vis erotic: o discretă agenţie îi propune fraza de început a noului său roman, cu care va da lovitura (Moartea n-ar trebui să lase ferestre deschise după trecerea ei). În viziunea lui Matei Vișniec a unei societăți obsedate de comunicare, toţi vom scrie şi nu va fi cine să citească. De fapt, autorul alege doar formatul și fraza de început iar computerele ajung să scrie în locul oamenilor, cu ajutorul unor softuri (gen Easy Teller) atât de subtile încât pot imita inclusiv gustul literar. Iar oamenii sunt plătiți să citească (cum plătim pe AdSense publicitatea care ne aduce traficul = cititorii).

Imaginația scriitorului nu se oprește aici: softul este doar o primă unealtă; mai sunt aşa-numiţii „patches” – plasturi capabili să traducă modificările organice în fraze. Frica, dragostea sau chiar visele (formalizate într-o sumă de impulsuri electrice) pot fi traduse instantaneu în impresii literare. Însă obsesia publicării și orgoliul de a fi lăudat de cititori n-au apărut recent. Doar au proliferat. Recunosc că am parcurs cu stupoare acest roman: numele personajului, iluziile, parcă mă cunoștea de undeva! Să fiu atât de urmărit de ghinion, mă gândeam în acest – alt – moment critic al vieții mele în care mi-am propus cu tot dinadinsul să scap de manuscriptele din sertar, încât să mă-ntorc iar din drum? Ok, cu poezia nu, dar nici cu proza, măcar?

Să spun cu primele încercări lirice cum a fost. Eram pe băncile facultății, în primul an, la primele ore. Șef de grupă, stăteam în prima bancă. Undeva lângă mine, un tip serios: nu-l cunoșteam din armată, ca pe toți ceilalți băieți. Fete aveam vreo două, cam așa stăteau lucrurile pe atunci în Timișoara. Fetele la ISE, băieții la Politehnică. Una din cele două era mai drăguță, iar eu, lovit, încercam să leg niște rime – depistat imediat de necunoscut. Ce scrii acolo? m-a intrebat. Aa, nimic! i-am răspuns eu rușinat. Poezele pentru domnișoare. Ăsta era adevărul, poezele erau. Frumos, îmi răspunde colegul Adrian Bodnaru. Și eu scriu poezii. Și ne-am împrietenit și din păcate, ziceam atunci, mi le-a și arătat. Din momentul acela am renunțat la versificații. Pentru că Adi scria poezie. A fost imediat recunoscut de către Marcel Tolcea de la revista Orizont și luat sub aripa lui de Șerban Foarță, la care eu priveam ca la o zeitate care dictase textul Cantafabulelor formației Phoenix. Cam asta fu cu-ncercările mele literare. Și-acum, iar?

Anunțuri

5 gânduri despre „Matei Vișniec – Negustorul de începuturi de roman

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s